Am făcut deunăzi o salată de roşii şi castraveţi şi, cum se întâmplă ori de câte ori gust o roşie, gândul mi-a zburat deja instinctiv la lucrurile pe care, de-a lungul vremii, le-am pierdut. Fie prin prisma faptului că, fiind copii odată, lucrurile aveau pentru noi alte dimensiuni, trăirile erau de altă natură, grijile erau altele, fie pentru că unele lucruri chiar nu mai sunt aşa cum erau odinioară.
Unul dintre lucrurile pe care eu le-am pierdut undeva prin meandrele timpului este roşia de grădină. Dar, răbdare, cititor obişnuit cu lapidarul SMS-ului sau statusului de ym sau twitter, că nu e vorba de orice fel de grădină şi nici de orice fel de roşie. Că doar copil fiind, totul mi-a rămas clar întipărit în minte, în papilele gustative, în nări şi pe retină. Trebuie doar să închid un pic ochii… aşa… şi să îmi aduc aminte de roşiile pe care bunicul meu, să-i fie ţărâna uşoară, le cultiva an de an în curtea casei sale de la ţară. De fapt, o localitate un pic mai mare, la vreo 10.000 de locuitori, care cu mândrie comunistă primise, ca urmare a vreunui decret legat de dezvoltarea multilaterală, statutul de oraş. Că nu îl merita, nu mai contează, copil fiind nu am simţit vreo diferenţă.
Urmăream în fiecare an cu o curiozitate demnă de o soartă mai bună întregul ritual de creştere a roşiilor. Erau mai întâi răsadurile puse în pământ în nişte cutiuţe de lemn la capul patului, pământ din care mijeau, plăpânde, nişte tulpiniţe verzi şi subţiri. Stăteau primăvara la căldură în odaia în care dormea bunică-meu şi îşi primeau cu generozitate apa binefăcătoare. Şi încet-încet se înălţau tot mai mândre acele plăntuţe, transformând suprafaţa maronie de pământ într-un verde proaspăt şi mlădios.
Urma apoi mutarea lor în grădină, în locuri bine determinate, într-o zonă cu pământ proaspăt afânat, de-a lungul unor mici şănţuleţe paralele unite la capăt, şănţuleţe făcute în pământ pentru a permite apei să ajungă la toate rădăcinile. Făceai o gaură în pământ cu o bucată de lemn (special aleasă şi pusă deoparte pentru exact această operaţiune anuală), puneai răsadul şi nivelai apoi pământul împrejur. Apoi, puneai apă… săptămână după săptămână. Şi plantele creşteau, şi creşteau… Şi ajungeau să fie cât un stat de om. Şi pe măsură ce creşteau, apăreau şi roşiile. Verzi, evident, în ciuda numelui lor.
Apoi, bucurie mare era în ziua în care găseam printre straturile de roşii, prima roşie coaptă. Abia pârguită, de un roşu-verzui pe care nu l-am mai văzut în altă parte. Din acel moment începea sărbătoarea, în fiecare zi, printre ciorchinele de roşii verzi, găseam alte roşii coapte, şi alte roşii coapte, în fiecare zi, mai multe roşii coapte.
Ei, şi aici e aici, cititorule care ai rezistat până în acest punct al descrierii, că erau roşiile acestea unice pentru mine. Fiecare roşie avea cam un kilogram, mare să pleznească, de-a dreptul gigantică. Şi avea o carne dulce cum nu îţi poţi imagina, gustoasă şi zemoasă de nu te mai săturai. Şi era carnea roşiilor ăstora întocmai ca miezul de pepene, ca o zăpadă moale, totuşi fermă. Îţi ajungea o singură roşie dintr-asta ca să faci o salată pentru trei persoane (că petreceam vacanţele la bunicul meu împreună cu vărul meu, de aceeaşi vârstă cu mine). Şi mâncai din salată cu poftă, alegând pe rând bucăţile de roşie tăiate subţire peste care se turnaseră un strat fin de ulei şi unul de sare. Dacă mai fugeai în grădină să îţi alegi şi vreo doi-trei castraveţi şi un ardei gras, ospăţul căpăta accente de îmbuibare necontrolată. Dar sănătoasă, asta era mare lucru.
Veneam seara de la fotbal la ore prea târzii pentru bunicul meu (om născut, crescut şi trăit la ţară pentru care ziua începea atunci când răsărea soarele şi nu când suna ceasul deşteptător – chiar de multe ori mă tachina când eu ieşeam din casă, rupt de somn, pe la 8-9 că, deh, eram în vacanţă, şi îi spuneam “Bună dimineaţa”. Răspunsul venea, de fiecare dată, umilitor de tranşant: „Dimineaţă era când m-am trezit eu”). Evident, bunicul meu dormea, găinile dormeau, bucătăria era închisă de mult cu cheia, iar nouă, celor doi verişori îndrăgostiţi de balonul de fotbal, ne era o milă de foamea noastră mai ceva ca prin Amintirile lui Nică de la Humuleşti. Atunci dădeam iama în straturile de roşii, fiecare îşi lua una (suficient), o spăla la cişmea şi o savura în liniştea serii cu ochii aţintiţi pe cerul scânteietor de vară şi de ţară. Nu mai aveam nevoie de altceva.
Avea bunică-meu o maşinărie de făcut suc de roşii care, la vârsta aceea, mi s-a părut de o ingeniozitate dezarmantă prin simplitatea ei. Ea, maşinăria, în sine, nu era altceva decât un tub metalic care se ataşa la maşina de tocat, mai îngust în partea cealaltă prin care ieşeau cojile şi seminţele. Prin micile orificii ale acestui intrument curgea sucul de roşii care se aduna în cantităţi impresionante în găleţi plasate strategic. Nimic mai divin decât să iei o cană, să o treci prin acel lichid atât de plăcut mirositor şi să sorbi din el încet-încet până ce toate papilele gustative primesc o porţie. “Sănătate curată”, zicea de fiecare dată bătrânul meu bunic. Şi mare dreptate avea, numai că atunci nu prea ştiam eu la ce se referă.
Azi ştiu. În momentul în care tai o roşie luată din comerţ şi care arată ca turnată în plastic, ştiu. În momentul în care presar un pic de sare pe o roşie şi muşc din ea (de poftă) şi îmi dau seama că nu mă tulbură niciun gust, oricât aş căuta printre semnalele trimise de papilele mele gustative (dragele de ele), atunci ştiu. Când salata nu mai are acea dulceaţă de odinioară, atunci ştiu. Că pe lângă gustul acela de rod dumnezeiesc apărut din iubirea omului pentru natură, gust pe care nu l-am mai regăsit de atunci, treptat şi pe nesimţite mai pierdem ceva la fel de preţios: sănătatea noastră!
Articole asemănătoare
Taguri: amintiri, Amintiri despre Bunici, bunicul, copii, roșia
[...] propus ca o secțiune a blogului să conțină amintiri despre bunici, un proiect pe care după un articol scris de soțul meu, l-am [...]