Îți mai aduci aminte cum, la prima furtună de vară, bunica privea cerul și șoptea: „umblă Sfântul Ilie cu carul”? În spatele acestei vorbe stă o întreagă poveste. De ce îl numesc bătrânii pe Sf. Ilie „stăpânul tunetelor și al fulgerelor” este o întrebare care ne duce direct la gura sobei, acolo unde se țeseau credințele de demult.
Pentru oamenii de la țară, tunetul nu era doar un zgomot. Era semn că sfântul gonea pe sus, printre nori, cu roțile lui de foc. Hai să vedem de unde a pornit această icoană vie în mintea lor.
De ce este Sfântul Ilie numit stăpânul tunetelor și al fulgerelor
Bătrânii credeau că Sfântul Ilie aleargă pe cer cu un car de foc, iar huruitul roților peste nori naște tunetul, în timp ce scânteile copitelor aprind fulgerul. Așa explicau ei un fenomen pe care nu îl puteau înțelege altfel.
Nu e o întâmplare că sărbătoarea lui cade pe 20 iulie. Atunci, în toiul verii, cerul bubuie cel mai des, iar furtunile cu descărcări puternice sunt la ordinea zilei. Oamenii au legat firesc aceste zile zbuciumate de numele sfântului.
Așa s-a născut chipul stăpânului cerului, dintr-o nevoie simplă de a pune o poveste peste ceea ce înspăimânta. Tunetul căpăta un nume și o față, iar frica devenea mai ușor de purtat.
Carul de foc și goana sfântului pe cer
Când bubuie cerul vara, gospodarii spuneau scurt: „umblă Sfântul Ilie cu carul”. Roțile lui de foc trec peste nori și fac tunetul pe care îl auzim noi, jos, în ogradă.
În mintea lor, carul de foc era tras de cai năprasnici, iar norii grei de furtună erau chiar drumul pe care alerga. Fulgerul nu era altceva decât biciul cu care sfântul lovea norii ca să-i mâne mai departe.
Iar ploaia mare? Cădea atunci când roțile carului storceau norii ca pe niște bureți plini de apă. Toată furtuna devenea, astfel, o scenă vie, ușor de povestit unui copil speriat de trăsnete.
Sfântul care alungă diavolii cu fulgerul
Pe lângă stăpânirea tunetului, oamenii credeau că Sfântul Ilie biciuie norii și aruncă cu fulgere ca să gonească diavolii. Necuratul se ascundea de mânia lui, iar trăsnetul îl căuta peste tot.
Se spunea că dracii se piteau în copaci, sub streșini sau chiar în trupul animalelor. De aceea trăsnetul cădea uneori în arbori sau în case, fiindcă acolo se ascundea răul de furia sfântului.
De aici și obiceiul, viu și azi prin sate, ca în timpul furtunii să nu stai sub copaci izolați și să nu te apropii de apă. Mulți acoperă și oglinzile, de teama trăsnetului.
Sfântul Ilie din Biserică și cel din povestea bătrânilor
În tradiția bisericească, Sfântul Ilie este proorocul din Vechiul Testament, ridicat la cer într-un car de foc, în mijlocul unui vârtej. Episodul se găsește în Cartea a patra a Regilor, iar acel car a fost sâmburele real din care folclorul a clădit restul.
Distincția contează. Scriptura spune că stăpânirea peste ploaie și foc îi vine sfântului de la Dumnezeu, prin rugăciune, nu dintr-o putere proprie asupra naturii. Proorocul a oprit ploaia trei ani și jumătate, apoi a adus-o iar, după ce s-a rugat pe muntele Carmel.
Poporul a împletit această poveste biblică cu vechi credințe despre stăpânul ploii și al tunetului, un amestec pe care etnografi ca Tudor Pamfile și Ion Ghinoiu l-au descris pe larg. E bine să prețuim folclorul, dar fără să-l confundăm cu învățătura Bisericii.
Datini și vorbe din bătrâni de Sfântul Ilie
De Sfântul Ilie, pe 20 iulie, gospodarii nu lucrau la câmp și mai ales nu cărau fânul ori grâul, de teama trăsnetului și a grindinei. Credeau că munca în această zi atrage mânia cerului asupra recoltei.
Tot acum, apicultorii își cinstesc patronul stupilor și duc primii faguri la biserică pentru binecuvântare. Se coceau și primele mere și pere, care nu se mâncau înainte de a fi sfințite, de unde și vorba că „merele se botează” de Sfântul Ilie.
Bătrânii mai spuneau că, după această zi, vremea se schimbă și nopțile încep să se răcorească. „De la Ilie, apa nu mai e bună de scăldat”, ziceau ei, o observație legată de scăderea temperaturii. În unele sate se tăia primul miel sau berbec, iar carnea se împărțea celor sărmani.
Ce să reții despre Sfântul Ilie, stăpânul cerului
Iată, pe scurt, ideile principale care s-au păstrat din bătrâni despre acest sfânt al verii:
- Tunetul era închipuit ca huruitul carului de foc al sfântului pe cer
- Fulgerul era biciul cu care alungă diavolii dintre nori
- Sărbătoarea cade pe 20 iulie, în toiul furtunilor de vară
- Imaginea pornește din carul de foc al proorocului biblic, dar rămâne poveste populară
- De Sfântul Ilie nu se lucra la câmp și se duceau faguri și fructe la biserică
Iată, așadar, de ce îl numesc bătrânii pe Sf. Ilie „stăpânul tunetelor și al fulgerelor”. Nu e o lecție de meteorologie, ci o poveste caldă, cu un car de foc care huruie pe nori și un sfânt care veghează asupra cerului de vară.
Data viitoare când vei auzi tunetul rostogolindu-se peste case, gândește-te la bunici și la vorbele lor. În spatele fiecărei furtuni stă o legendă frumoasă, păstrată din om în om, care merită spusă mai departe copiilor noștri.
