Ajunul Crăciunului are un fel al lui de a ne prinde nepregătiți. Toată ziua e agitație, treburi de făcut, gânduri multe. Dar seara, când casa se liniștește și primele colinde se aud la radio sau de afară, din stradă, ceva se rupe în noi. Fără avertisment. Fără să putem controla.
Nu e un plâns zgomotos. E o lacrimă care apare singură, pe obraz. Uneori chiar ne mirăm: „De ce acum? ” Răspunsul vine imediat, chiar dacă nu-l rostim: pentru că în Ajun, dorul de părinți doare mai tare ca oricând.
Colindele nu sunt doar cântece. Sunt chei care deschid uși vechi din suflet. Uși pe care, poate, le ținem închise tot anul.
Colindele nu se aud doar cu urechile
Când eram copii, colindele erau bucurie curată. Le ascultam fără să ne doară nimic. Astăzi, ele se aud altfel. Se aud cu inima.
Fiecare vers pare să aducă înapoi:
- glasul mamei din bucătărie
- pașii tatălui prin curte
- masa pregătită simplu, dar cu drag
Colindele nu ne întristează pentru că sunt triste. Ne întristează pentru că ne duc exact acolo unde ne e dor.
De ce Ajunul apasă mai greu decât ziua de Crăciun
Ziua de Crăciun e plină: mese, vizite, telefoane, urări. Ajunul, în schimb, e mai tăcut. Și în tăcere, dorul se aude mai clar.
Ajunul este seara în care:
- așteptarea e mai mare decât bucuria
- liniștea scoate la suprafață amintirile
- lipsurile se simt mai tare
Atunci ne dăm seama că nu ne lipsesc lucrurile, ci oamenii. Și mai ales părinții.
Dorul nu vine doar din lipsă, ci din recunoștință
Nu plângem doar pentru că părinții nu mai sunt. Plângem și pentru că realizăm, poate prea târziu, cât de mult au însemnat.
Dorul vine din:
- grija lor constantă
- prezența lor tăcută
- siguranța pe care o ofereau fără să ceară nimic
Când colindele vorbesc despre casă, despre lumină, despre pace, inima face imediat legătura: „Așa era când erau ei. ”
Masa e pusă, dar parcă nu e întreagă
Poți avea o masă frumoasă, mâncare bună, casa curată. Și totuși, ceva lipsește.
Lipsea și altădată câte ceva. Dar nu conta. Pentru că părinții erau acolo. Iar prezența lor umplea tot.
Astăzi, masa e mai bogată, dar:
- un scaun rămâne gol
- un glas nu se mai aude
- o privire nu mai întâmpină
Colindele scot la lumină aceste goluri, fără să întrebe dacă suntem pregătiți.
De ce ne vine să plângem tocmai când „ar trebui” să fim bucuroși
Există o vinovăție tăcută pe care mulți o simt: „E Crăciunul, ar trebui să fiu veselă. ”
Dar adevărul este altul. Crăciunul nu cere veselie forțată. Cere adevăr.
Lacrimile din Ajun nu sunt un eșec. Sunt dovada că:
- am iubit
- am fost iubiți
- am avut o familie care a contat
Cine nu plânge niciodată, de multe ori, n-a avut ce pierde.
Colindele ne aduc părinții aproape, chiar și pentru o clipă
E ceva straniu și frumos în același timp. Când se aud colindele, părinții par mai aproape.
Parcă:
- mama mai întoarce o oală pe foc
- tata mai deschide ușa să vadă cine colindă
- casa se umple iar de viață
Chiar dacă știm că nu mai sunt, sufletul îi simte. Și poate de aceea doare atât: pentru că, în acele clipe, lipsa devine prezență.
Ce facem cu lacrimile din Ajun
Nu le ascundem. Nu le certăm. Nu le alungăm.
Lacrimile din Ajun nu sunt slăbiciune. Sunt:
- dor curat
- dragoste care nu s-a stins
- legături care nu se rup odată cu plecarea
Poate e bine să:
- aprindem o lumânare pentru ei
- spunem numele lor în gând
- lăsăm colindele să curgă, chiar dacă dor
Nu trebuie să fie vesel ca să fie adevărat.
Greșeala pe care o facem des
Încercăm să fim „puternici” și să nu simțim nimic. Să ținem Ajunul sub control.
Dar dorul nu dispare dacă îl ignorăm. Din contră, se adună.
Crăciunul nu e despre a demonstra că suntem bine. E despre a fi sinceri cu ce simțim.
Lacrimile din Ajun nu strică sărbătoarea. O fac mai profundă. Dorul de părinți lovește cel mai tare când se aud colindele pentru că atunci inima își amintește exact ce a pierdut… și ce a avut.
Dacă în seara aceasta simți un nod în gât, să știi că nu ești singură. Este dorul care vorbește. Și dragostea care nu s-a stins.
Poate că părinții nu mai sunt la masă, dar sunt în fiecare colind care ne face să lăcrimăm. Și atâta timp cât îi purtăm în inimă, Ajunul nu este gol. Este plin de amintire, de iubire și de liniște tăcută.
