Era un gest mărunt, aproape uitat azi, pe care îl făceau bunicii noștri într-o singură dimineață de vară. Crenguța de salcie purtată la brâu de Sf. Ilie, la ce credeau bătrânii că ajută, ține de o lume în care cerul vuia și fiecare furtună părea o pedeapsă trimisă de sus.
Hai să depănăm împreună acest obicei vechi, așa cum îl povesteau cei bătrâni, lângă sobă, când bubuia cerul afară. E folclor curat, nu rețetă de protecție, dar spune multe despre frica și înțelepciunea satului românesc.
Ce însemna crenguța de salcie purtată la brâu
În credința bătrânilor, o rămurică verde de salcie prinsă la cingătoare era un scut împotriva fulgerului. Se rupea în dimineața de 20 iulie și se purta toată ziua, fiindcă oamenii erau convinși că „nu ajunge trăsnetul la om” cât o ai asupra ta.
De ce tocmai salcia, și nu alt copac? Pentru că salcia e legată de apă și socotită un copac blând, prielnic omului. Spre deosebire de stejar sau nuc, pe care sfântul i-ar căuta cu fulgerul, salcia trecea drept ocrotitoare.
Gestul acesta mic se lega de o frică foarte mare, aceea de furtunile năprasnice din miezul verii.
De unde vine credința în salcia care ferește de trăsnet
Totul pornește de la chipul Sfântului Ilie, stăpânul tunetelor. În imaginarul țăranului, sfântul aleargă pe cer într-un car de foc și trăsnește necuratul ascuns în oameni, animale ori copaci.
Salcia avea deja un statut aparte, fiindcă era sfințită la biserică de Florii. Gospodinele păstrau crengile binecuvântate la icoană sau sub streașină tot anul, iar unele le scoteau tocmai de Sf. Ilie.
Logica era simplă în mintea satului. O plantă deja binecuvântată în biserică păstra puterea de a ține răul departe. Aceeași salcie de Florii atingea ușor vitele și copiii „de sănătate” sau se punea printre rândurile de varză, semn că era văzută ca o plantă-scut bună la toate.
Cum se purta crenguța, pas cu pas
Obiceiul era limpede și ușor de urmat. Iată cum se făcea, după cum povesteau bătrânii:
- În zorii zilei de 20 iulie, înainte de a porni la câmp sau la biserică, se rupea o crenguță verde de salcie.
- Se prindea la brâu, în cingătoare sau în chimir, și se purta toată ziua furtunoasă.
- Seară, după ce trecea primejdia, rămurica se punea la grindă ori se arunca în foc.
O purtau și bărbații, și femeile, uneori și copiii. Cine nu avea salcie proaspătă folosea o mlădiță sfințită de Florii, păstrată din primăvară.
Alte gesturi de ferire de trăsnet în ziua de Sf. Ilie
Prima și cea mai respectată regulă era odihna. În ziua de Sf. Ilie nu se lucra deloc la câmp, mai ales la fân și la cereale, ca să nu superi sfântul și să nu-ți trăsnească recolta.
În timpul furtunii, femeile stingeau focul din vatră, „să n-aibă fulgerul pe unde intra”, acopereau oglinzile și aprindeau o lumânare ori o rămurică sfințită. Se scoteau și animalele de sub copacii înalți și izolați.
Iar partea curioasă e că aici bătrânii nimereau adevărul. Stejarul, nucul sau plopul singuratici chiar atrag descărcările electrice, așa că ferirea de ei avea temei real.
Ce să reții din acest obicei vechi
Dacă vrei să ții minte esența, iată firul poveștii:
- Crenguță verde de salcie, ruptă în dimineața de 20 iulie.
- Purtată la brâu toată ziua furtunoasă, ca scut simbolic.
- Zi de odihnă, fără muncă la câmp, de teama trăsnetului.
- Adăpost departe de copacii înalți și izolați în timpul furtunii.
Crenguța de salcie purtată la brâu de Sf. Ilie, la ce credeau bătrânii că ajută, rămâne o frântură frumoasă de credință populară, nu o metodă reală de apărare. Singura protecție adevărată în fața fulgerului tot adăpostul solid rămâne, departe de câmp deschis și apă.
Totuși, dincolo de leac, obiceiul ne arată cât de aproape trăiau strămoșii noștri de cer și de frica lui. Poate că rămurica nu oprea trăsnetul, dar le dădea liniștea de a înfrunta o zi grea, cu credința că nu sunt singuri sub norii grei de iulie.
