În toiul verii, când pământul crăpa de uscăciune și grâul se pârjolea pe câmp, oamenii își ridicau ochii spre cer și își aminteau de un sfânt anume. Despre Sfântul Ilie, aducătorul de ploaie, și despre cum se rugau bătrânii la vreme de secetă s-au păstrat povești și datini vechi de sute de ani.
Era nădejdea de pe urmă a satului, atunci când fântânile scădeau și vitele nu mai aveau ce paște. Hai să vedem de unde vine credința aceasta și cum se cerea ploaia odată.
De ce era socotit Sfântul Ilie stăpânul ploii și al recoltei
Credința că Sfântul Ilie ține în mână norii pornește direct din Biblie. În Cartea a III-a a Regilor, proorocul Ilie închide cerul timp de trei ani și jumătate, ca pedeapsă pentru regele Ahab, iar apoi, după rugăciune pe muntele Carmel, aduce ploaia înapoi peste pământul ars.
Din acest dublu rol, oprirea și readucerea apei, a rămas la sate convingerea că el stăpânește vremea. Imaginea s-a îmbinat cu cea din Cartea a IV-a a Regilor, unde Ilie este ridicat la cer într-un car de foc.
Așa s-a născut chipul popular al sfântului care umblă cu carul prin nori. Duruitul roților peste cer era tunetul, iar fulgerele erau trăsnetele aruncate după diavoli. Ziua lui, 20 iulie, cădea fix când se hotăra soarta recoltei strânse vara.
Sfântul Ilie și ploaia în arșița lui iulie
Pe 20 iulie grâul e copt sau aproape copt, iar de vremea acelei zile depindea tot anul. O ploaie blândă ajuta porumbul și otava, dar grindina lui Ilie putea distruge într-un ceas munca de luni întregi.
O secetă lungă însemna, pentru o gospodărie de altădată, foamete la iarnă. Fără fân, vitele se vindeau pe nimic, iar fără grâu nu era pâine. De aceea oamenii citeau fiecare nor și fiecare tunet din preajma sărbătorii ca pe un semn de la sfânt.
Din aceeași teamă venea și obiceiul de a nu lucra la câmp în ziua lui, ca să nu-l supere și să trimită trăsnetul. Tot acum se credea că merele se coc, așa că în multe sate nu se mâncau înainte de 20 iulie, ci abia după ce erau duse la biserică și împărțite de pomană pentru morți.
Cum se rugau bătrânii la vreme de secetă
La secetă mare, satul se aduna și ieșea cu preotul în procesiune pe câmp. Mergeau cu icoane și prapori, se opreau la fântâni, la troițe și la marginea holdelor, citeau rugăciuni pentru ploaie și stropeau ogoarele cu agheasmă.
Această slujbă există cu adevărat. În Molitfelnicul ortodox se găsește o rânduială specială pentru vreme de secetă, pe care preotul o poate oficia și azi, la cererea credincioșilor. Femeile și copiii mergeau în urma praporilor, iar bătrânele cunoșteau pe de rost rugăciunile.
Acasă, rugăciunea era simplă și la îndemâna oricui. Se aprindea o lumânare în fața icoanei Sfântului Ilie, se făcea semnul crucii și se rostea cu glas tare nevoia. Mulți făgăduiau ceva în schimb, un colac, o lumânare groasă sau un dar pentru biserică, dacă venea ploaia.
Obiceiuri populare pentru chemarea ploii
Pe lângă rugăciune, satele aveau și datini vechi, dinainte de creștinism. Cea mai cunoscută era Paparuda, în care o fată tânără, îmbrăcată în frunze de boz și buruieni, era stropită cu apă și juca prin sat, în timp ce cetele cântau Paparudă rudă, ia ieși de udă.
Un alt obicei înrudit era Caloianul, o păpușă de lut pe care copiii o îngropau, o boceau, apoi o aruncau în apă, ca să pornească ploaia. Aceste ritualuri sunt descrise pe larg în studiile de etnografie ale lui Simion Florea Marian și Tudor Pamfile.
Oamenii le țineau alături de mersul la biserică, fără să simtă vreo contradicție. Dimineața chemau preotul pe câmp, iar seară fetele jucau Paparuda.
Folclor și credință bisericească. Unde e granița
Biserica îl cinstește pe Sfântul Ilie ca prooroc și ca pildă de rugăciune fierbinte, nu ca pe un zeu al ploii. Însuși Apostolul Iacov, în epistola sa, îl dă pe Ilie drept model, un om ca noi, a cărui rugăciune a oprit și a readus ploaia.
Paparuda și Caloianul rămân folclor moștenit din bătrâni, nu slujbe ale Bisericii. Cele două nu trebuie confundate, chiar dacă oamenii le-au ținut împreună sute de ani. E bine să le prețuim pe amândouă, dar să știm ce ține de credință și ce ține de datina veche.
Ce să nu uităm despre Sfântul Ilie și ploaie
Câteva lucruri merită ținute minte despre această sărbătoare și despre felul în care se cerea ploaia odinioară.
- Sfântul Ilie e prăznuit pe 20 iulie, în plină arșiță de vară
- În popor e socotit stăpânul ploii, al tunetului și al recoltei
- La secetă, bătrânii ieșeau în procesiune pe câmp, cu preotul și agheasmă
- Acasă se aprindea o lumânare la icoană și se rostea rugăciunea cu glas tare
- Paparuda și Caloianul erau datini de chemare a ploii, ținute alături de rugăciune
- Biserica îl cinstește ca prooroc, nu ca zeu al vremii
Poveștile despre Sf. Ilie, aducătorul de ploaie, și despre cum se rugau bătrânii la vreme de secetă ne arată cât de strâns era legat omul de pământ și de cer. Nu era doar frică de foamete, ci și o credință caldă că rugăciunea poate muta norii.
Astăzi nu mai depindem de o singură ploaie ca să trecem iarna, dar obiceiul are ce să ne învețe. Putem aprinde o lumânare de ziua lui, putem duce mere la biserică și putem păstra vie o tradiție care a ținut sufletul satului românesc legat de credință, generație după generație.
