În fiecare an, pe 20 iulie, când cerul verii se întunecă brusc și bubuie a furtună, bătrânii spun cu jumătate de glas că „a pornit Sfântul Ilie cu carul pe cer”. Întrebarea cum a luat Sfântul Ilie locul vechiului „zeu al tunetului” din credința strămoșilor are un răspuns care ține mai mult de istorie și de cultură decât de superstiție.
Nu este o legendă inventată peste noapte. Este o moștenire veche de peste o mie de ani, în care imaginile dintr-o credință mai veche s-au lipit firesc de figura unui prooroc creștin.
Cine era stăpânul tunetului în care credeau strămoșii noștri
Înainte de creștinare, popoarele de pe aceste meleaguri se închinau unui stăpân al cerului care ținea în mână tunetul, fulgerul și ploaia. Era cea mai temută putere a naturii, fiindcă de el depindeau recoltele și viața satului.
Oamenii și-l imaginau ca pe un călăreț puternic care străbătea bolta și lovea pământul cu săgeți de foc. La slavi purta numele de Perun, iar la alte popoare indo-europene apare aceeași figură, Zeus la greci, Jupiter la romani, Thor la nordici.
Tunetul nu era doar zgomot, ci semnul mâniei sau al puterii divine. Iar ploaia care urma însemna viață pentru câmp, motiv pentru care această divinitate a furtunii era legată strâns de roadele pământului.
Cum a ajuns Sfântul Ilie să fie legat de tunet și fulger
Sfântul Ilie a preluat în folclorul românesc atributele vechiului stăpân al tunetului pentru un motiv simplu, imaginea lui din Biblie se potrivea uimitor peste credințele de dinainte. În Cartea a IV-a a Regilor se spune că proorocul Ilie nu a murit, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, tras de cai de foc, în mijlocul unui vârtej de vânt.
Tot el, după mărturia Scripturii, se roagă și cerul se închide trei ani și jumătate fără ploaie, apoi se roagă din nou și plouă. Un om legat de foc, de cer și de ploaie.
Pentru oamenii de altădată, suprapunerea a venit de la sine. Au auzit tunetul și l-au înțeles drept huruitul roților carului ceresc pe bolta înaltă.
Ce spune folclorul despre Sfântul Ilie și furtunile de vară
În credința populară, Sfântul Ilie aleargă cu carul de foc pe cer și azvârle săgeți aprinse după necuratul care se ascunde, iar tunetele și fulgerele verii sunt urmele acestei urmăriri. De aici și convingerea că de ziua lui, pe 20 iulie, aproape mereu plouă sau tună.
Bătrânii nu lucrau în acea zi la câmp și mai ales nu umblau cu fânul ori cu secerișul, de teama trăsnetului și a grindinii. Tot popular se spunea că merele nu se mănâncă înainte de această perioadă, iar de Sânt-Ilie „se strică” vremea, adică pornesc furtunile.
Aici se împletesc limpede elemente creștine cu rămășițe ale credințelor vechi. Furtunile reale din a doua jumătate a lui iulie, frecvente la noi, au dat greutate practică legendei, fiindcă oamenii chiar vedeau cerul dezlănțuindu-se chiar în jurul zilei sfântului.
Ce spune Biserica, dincolo de poveștile din bătrâni
Biserica însă îl cinstește pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul ca pe un om credincios și plin de râvnă pentru Dumnezeu, nu ca pe un stăpân al naturii sau al vremii. El rămâne un prooroc al Vechiului Testament, nu o divinitate a furtunii.
Credința populară nu contrazice învățătura Bisericii, ci doar o „îmbracă” în straie locale, apropiate de viața satului. Putem prețui ambele moșteniri, povestea frumoasă din folclor și adevărul de credință, fără să le confundăm.
De altfel, fenomenul acesta s-a petrecut la multe popoare europene. La trecerea spre creștinism, sfinții au preluat treptat rolurile și sărbătorile vechilor divinități, ca oamenii să păstreze reperele familiare și să treacă mai ușor la noua credință.
Ce să reții despre Sfântul Ilie și vechiul stăpân al tunetului
Dacă vrei să ții minte esențialul, iată firul pe scurt al acestei povești.
- Sărbătoarea cade pe 20 iulie, în plin sezon de furtuni de vară.
- Imaginea carului de foc vine din Biblie, din Cartea a IV-a a Regilor, nu din credințele precreștine.
- Tunetul „atribuit” sfântului este moștenire din folclor, nu învățătură de Biserică.
- Suprapunerea peste vechea divinitate a furtunii a fost un proces firesc de creștinare.
Așadar, povestea despre cum a luat Sf. Ilie locul vechiului „zeu al tunetului” din credința strămoșilor nu este o confuzie, ci o dovadă vie a felului în care un popor și-a păstrat reperele trecând la o credință nouă. Imaginile vechi nu au pierit, ci au prins un chip nou, mai cald și mai apropiat.
Data viitoare când vei auzi bubuind cerul în mijlocul verii, ai să știi că în spatele acelui tunet stau și carul de foc al proorocului, și amintirea îndepărtată a unui stăpân al furtunilor de demult. Două lumi adunate într-o singură poveste frumoasă, spusă din tată în fiu.
