Dacă ai stat vreodată la gura sobei și ai ascultat poveștile bunicilor, poate ai prins și legenda care explică de ce, în popor, Sf. Ilie e închipuit „șchiop”. E una dintre cele mai frumoase povești din folclorul nostru, plină de tunete, de un car de foc și de un diavol viclean.
Hai să o repovestim așa cum se spunea din moși-strămoși. Cu un zâmbet, dar cu respect față de credință.
Cine este Sfântul Ilie în mintea poporului
În închipuirea satului românesc, Sfântul Ilie e stăpânul tunetelor și al fulgerelor. Aleargă pe cer într-un car de foc tras de cai aprigi, iar bubuitul norilor de vară ar fi chiar huruitul roților lui pe boltă.
De aici și legătura cu 20 iulie, în toiul arșiței, când furtunile vin pe negândite și cerul se sparge în trăsnete. Bătrânii ziceau că, atunci când tună tare, „umblă Ilie cu carul”.
Aici e nevoie de o lămurire. Una este profetul Ilie din Biblie, ridicat la cer într-un car de foc, și alta e personajul din poveștile populare. Imaginea cu tunetele, cu fulgerele și cu piciorul beteag vine din folclor, nu din învățătura Bisericii.
Legenda Sfântul Ilie și rana de la picior
Se zice că Sfântul Ilie a rămas șchiop fiindcă l-a rănit diavolul la picior. Pe când îl urmărea pe necurat cu trăsnetele, acesta s-a strecurat pe la spate și l-a lovit, lăsându-l beteag pentru totdeauna.
Bătrânii povesteau momentul cu lux de amănunte, seară, la lumina focului. Diavolul, fugind ca un iepure de fulgere, n-a îndrăznit să-l înfrunte față în față, ci a dat o lovitură mișelească, pe la spate.
De ce tocmai piciorul? Pentru că, spune legenda, necuratul voia să-i strice ținta. Un sfânt care șchioapătă nu mai are mâna sigură când zvârle trăsnetul. În unele variante e vorba chiar de călcâi, ca la Ahile din poveștile vechi, semn că rănirea eroului la picior e o temă veche și răspândită în multe culturi.
De ce, în popor, Ilie șchiop greșește uneori trăsnetul
Tocmai din pricina piciorului beteag, focul ceresc al lui Ilie șchiop nu mai cade unde trebuie. În loc să-l nimerească pe diavol, trăsnetul lovește un copac, o casă sau câmpul pustiu. Așa explicau oamenii, în sate, de ce fulgerul cădea alături.
Și mai era un tâlc. Necuratul, ziceau bătrânii, se ascunde pe vreme de furtună. Se piteşte sub streașina caselor, lângă om sau în copaci, ca Ilie să nu îndrăznească să arunce trăsnetul de teamă să nu lovească vreun nevinovat.
De aici venea și sfatul înțelept de a nu sta sub copac izolat când e furtună. Sub crengi s-ar ascunde necuratul, iar trăsnetul tot acolo țintește. Era un avertisment practic, ascuns frumos într-o poveste.
Ce făceau gospodarii de ziua lui Ilie ca să fie feriți
De Sânt-Ilie, oamenii nu lucrau la câmp și nu scoteau carul, de teama trăsnetului și a grindinei. Ziua era ținută cu sfințenie, ca zi de odihnă și de rugăciune.
Tot acum se duceau la biserică primele mere coapte, ca să fie sfințite și împărțite de pomană, mai cu seamă pentru copiii morți. Până la 20 iulie nu se gustau mere noi. Se mai spunea că de la Ilie încolo apa nu mai e bună de scăldat, fiindcă „și-a băgat sfântul piciorul în ea”.
Iar dacă ploua chiar în ziua aceea, bătrânii ziceau că „plânge Sfântul Ilie”. Obiceiurile acestea sunt consemnate în culegerile de folclor românesc, precum cele ale lui Tudor Pamfile și Simion Florea Marian.
Ce să reții din legenda lui Ilie șchiop
Pe scurt, iată ideile principale care s-au păstrat în povestea spusă din neam în neam:
- Sfântul Ilie e închipuit „șchiop” fiindcă diavolul l-ar fi rănit la picior, pe la spate.
- Din pricina aceasta, în popor, trăsnetul lui mai și greșește ținta.
- Ziua lui se ține pe 20 iulie, ca zi de odihnă și fereală de furtuni.
- Povestea ține de folclor, nu e învățătură de la Biserică.
Frumusețea acestei legende stă tocmai în naivitatea ei plină de tâlc. Sub imaginea sfântului care șchioapătă și a diavolului care se ascunde sub streașină se ascunde și o lecție de bun-simț, ferește-te de primejdie pe vreme rea.
Așadar, legenda care explică de ce, în popor, Sf. Ilie e închipuit „șchiop” rămâne una dintre cele mai dragi povești de la gura sobei. O repovestim cu drag nepoților, ca pe o moștenire frumoasă din înțelepciunea bătrânilor noștri.
